unii oameni sînt ca o pensulă,
trec şi ne amintesc culoarea,
alţii au trupul adînc, ascuns în atîta pămînt
cît pot ţine două braţe departe lumea.
eu nu ştiu unde să-mi aşez palmele
în jurul meu e atîta aer şi atîţia oameni respiră
încît pot doar să mă întreb.
întrebarea are mereu ca efect liniştea.
ţi-aş fi cerut doar două braţe,
dar un singur loc
n-ajunge pentru o iubire.
unii oameni au chipul ascuns de oglindă,
în spatele ei sînt,
eu cred că nu-i bine să calci iarba
proporţional cu ea cresc norii
şi iubesc ploaia
cînd toţi oamenii fug
departe de îndemnul
curgerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu