despre ispăşire iar

sînt vinovată, m-am născut,

mama m-a luat tîrziu în braţe, ca şi cum vina mea a fost

că n-am spus.

despre cuvinte nu pot vorbi cu ele,

ar fi ca şi cum aş picta oglinda în fiecare dimineaţă

minţindu-mă alături de semnele de puctuaţie

cu nonşalanţa culorii, obişnuită să fie în nuanţe.

am greşit, am călcat iarba în locuri interzise aşa cum am mîncat

carne în zilele de post,

fără relevanţă atîta vreme cît ceasul merge cu acelşi ritm pentru toţi,

cu aceleşi bătăi de inimă numărînd paşii.

mai am un singur dor,

spun asta pentru că ar trebui să fie,

în fiecare din noi ca o povară, ca un loc unde am vrea să ajungem

clipa cînd vom tăcea,
dar nu am atîta suflet pentru asta.

deşi la limita mea oamenii, strazile, cuvintele,

sînt entităţi, aş vrea să cred

că dacă aş întinde mîna

cineva, oricine,

o va apuca.