dimineţi

cînd îmi beau cafeaua citesc, din obişnuinţă,

oamenii trec de pe un trotuar pe altul doar să-şi ajungă rîndul,

fata mea strigă: la semafor e roşu!

eu înţepnesc ca un munte sub unghii,

aştept verde-pădure să pot înainta,

aiuereli de fiinţă adormită, odată cu visele, cu simţurile, cu cotidianul....

dimineaţa îmi beau cafeua şi citesc,

fără nici o legătură cu vremea, sau cu mama, sau cu ştirile,

sufletul meu are mentalitatea peştelui, dacă îl momeşti cum trebuie

se sacrifică,

asta nu se întîmplă la cafea, doar mai tîrziu, cînd clipele au deja riduri

şi posesorii lor îşi fac griji despre valoarea timpului.

cind îmi beau cafeaua nu gîndesc,

despre ele nu spun niciodata în cuvinte că ar fi,

prefer să dau ochii peste cap ca şi cu aş întoarce un suflet pe dos,

şi să epatez, într-un tablou liniştit, eventual ca o mamă cu pruncul în braţe.

e o scuză viabilă cînd vrei să uite lumea de tine,

ca un bilet, nefolosit niciodată pentru transpotul în comun.

dimineaţa toate sufletele sînt calde,

mie îmi place cafeaua rece şi cuvîntul

zidit ca o închisoare , dimineaţa,

îmi place să tac.