duminică, 9 mai 2010

astăzi


fiecărui bărbat din viaţa mea îi spun
nu-ţi începe viaţa cu mine, există locuri de unde poţi face asta
ca aşteptarea în gară, ca mersul la biserică,
toate depind de tine, nu exagera, omul din mine are limite de carne
şi de simţ, dincolo de cuvinte toţi sîntem albi, sau negri, cumva,
dincolo de mine pămîntul are formă de unghii
şi urlă , din recunoştinţă la lună.
îţi mai aminteşti ziua cînd m-ai privit în ochi,
ca un început, ca o rugă, ca un îndemn,
eu am respirat puţin mai adînc şi am crezut că pomii au regrete?
despre amintiri şi rădăcini se discuta
într-o lume paralelă, şi atît de catifelată,
ca o uitare, despre noi.
am iubit aşa cum cad frunzele toamna, din inerţie,
am suferit aşa cun se nasc case, din amintiri,
şi-am fost nimic, aşa cum înfloresc liliacii, din convingere.
cum să-ţi vorbesc despre popas cînd ochii tău au marea?
mă las pe praguri praf şi tac, eu ştiu cum aştepţi din umbră
să te surprindă ,să te amîne , să te implice inevitabil,
depărtarea.
despre alte moduri de a răsări nici pămîntul nu-ţi poate vorbi,
eu tac şi cred că la capătul mîinii palmele stau
doar să cuprindă.

Un comentariu:

Mihai Paun spunea...

ca o alunecare pe spirala, liniar, mi-a sunat poezia asta si ca un tunet fara tunet, doar o implozie muta de lumina, minanata poezie!