habar nu am

n-am ştiut niciodată de ce gările au miros de humă

şi de ce peroanele sînt lungi, mai lungi decît aşteptarea,

n-am ştiut de ce fragii au miros de copil, de ce,

dacă locul lor e alături de stînci,

despre oameni mi-e greu să vorbesc,

ţin minte doar că vizualizam scările, sobre şi reci ca într-o bibliotecă

de cîte ori un om îmi spunea numele.

acum nu-mi mai amintesc mirosul de mamă,

nici textura prafului cînd alergam după cireşe,

pentru păstrăvi am un loc aparte în uitare,

acolo unde rîul prima cînd frînturi din copilărie se oglindeau în ape .

tata iubea cerul, mama pămîntul,

n-am înţeles niciodată diviziunea dintre părinte şi restul omului din el.

acum fata mea are ochii cruzi şi judecă culorile după un sistem străin,

tot ce s-a scris ,tot ce s-a pictat în mine are aromă de mucegai,

copila nu ştie timpul , în inima ei cresc fluturi, mari, atît de mari

încît tulbură orice şedere.

pentru o echitate a neştiinţei

eu n-am ce să-mi mai amintesc,

ea are ce să mai promită.