despre suflet

sufletul meu e apatic,
probleme cu imaginea,
i-am spus... ssst... ascultă , ascultă ce eşti.
nimic!
părea grindina de la ultima eclipsă, cam aşa suna,
sufletul meu.
tare!
şi trist.
am adormit explicîndu-i ce fac.
s-a întors în mine pe dos, ca o fîntînă,
lac,
m-am speriat .
cîte clipe să aibă o iubire?,
m-a întrebat supărat.
am ridicat din umeri, nedumerită. cîte?
nu mi-a raspuns.
de atunci încoace tot număr.
sînt tristă, nu m-am certat niciodată cu sufletul meu,
şi nu înţeleg.
şi nu pot întelege,
de ce m-a întrebat
cîte clipe are o iubire?

despre dor

spune-mi, mamă, ce e ăla dor?
of, draga mea, grea întrebare, ca naşterea.
de ce?
cînd îţi e dor ştii de ce,
lipsa te face să suferi.
suferinţa doare, dar în acelaşi timp e plăcută,
nu poate să îţi fie dor dacă nu iubeşti.
cînd vine, e ca ca atunci cînd te-am văzut prima oară,
doi ochi, între viaţă şi moarte.
cine să vină?
cînd dorul e împlinit e totul,
tu ai fost viaţa mea de după mine,
dorul e viaţa după iubire.
nu înţeleg.
e ca şi cum ar ninge,
şi vrei să aduni în palme zăpadă,
suficient pentru un om,
dar tu eşti cald, şi se topesc fulgii odată cu visele tale,
şi suferi, şi nu vezi că în jur iarna ajută.
te limitezi le tine şi nu vezi,
cum timpul e popas şi adăpost.
casa e adăpost, mami, nu timpul.
casa e doar o clipă, timpul te învaţă
ce?
să fii.
cînd eşti, poţi avea orice,
te rezumi doar la un trup,
şi la un suflet.
asta sîntem, amalgam de lut şi stare.
mami?
da, draga mea?
mie mi-e dor de mîine.
ţie?

despre fericire

mi-ai lipsit toată ziua.
să-ţi povestec.
mi-am luat o nouă pastă de dinţi,
spală tot ce e amar, că e regret, că e triumf,
amalgamul acela de senzaţii ce ne dădea dureri de cap.
acum am zîmbetul limpede, recunosc,
e doar de efect, sufletul caută,
mda, tu ştii asta, orice aş face eşti tu,
mă mai uit în oglindă, cînd nu eşti,
şi simt cum braţele tale mă cuprind,
îmi scutur trupul obosit şi încerc să te fentez,
inutil, dragostea ta îmi pătunde în carne
ca un loc, căutându-şi timpul.
fobii!
mi-teamă de final ca mugurilor de floare!
de ce-aş nega iubirea?
pentru pietre,
pentru ape,
pentru vînt.
pentru foc,
mă ascund obişnuită să te simt
şi rîd, nebună,nebună ca o floare ce nu vrea corolă.
cum să definesc fericirea?
te-am întrebat asta şi m-ai privit ironic.
palma ta pe inima mea, şi gata, nimic
fără contur.
ştiam , ştiai că ştiu, aceeaşi durere,
fertilă şi ceasul indulgent, timpul
ce şi-a pierdut în părul meu rostul,
palmele tale, anunţînd dimineaţa,
oamenii , oamenii trecînd pe lângă noi
ca pe lîngă o molimă...
cît de rău să fie,
cînd eşti infestat cu iubire?

despre nimic

o pagină albă e ca o inimă neprihanită,
deşi nu există lucruri pe care o coală,
sau o inimă, să nu le poată duce.


timpul, cu asta începem,
ceasul ca un reper,
mîna ta pe pîntecul meu,
zîmbetul străzii, rebel.

zidul, ca urnă, şoptit,
printre clipe, şi moartea,
un alt anotimp, drămuit,
fără trup, fără umbre.

atingeri , reproşuri şi vină,
ochii tăi ca popas,
răsfrîngeri de lut în lumină,
ssst. ceasul ce a rămas.

oameni cu pielea albastră,
îngeri cu aripi de soi,
fantastice lumi ce adastă,
un loc, pentru noi.

tăcute ca luna, pe piele
palmale tale aproape cuvinte,
sălbatice inimi, noi, între ele,
sătui de amănunte.

coroane de vînt, ca o briză,
cînd marea se cere pămînt,
e ultima noastra repriză,
noi doi, sau necuvînt.


aleatoriu, aţi spune,
iubirea e ceva iminent,
zîmbeşti, te aşezi, ţi se cere
şi crezi, tu suflet dement!

despre şotron

mă trezesc tîrziu, cumva am smuls din mine dimineaţa,
mirosul de cafea şi fuga, deschid ochii
mă sîmt ca o carte prăfuită, descoperită întîmplător,
şi doar frunzărită, simt abandonul şi lipsa de interes,
cu atît mai bine, îmi spun, mai stau în pat preţ de minute.
e soare şi închid ochii, fereastra mea adună lumină,
şi aştept . trupul leneş adulmecă umbra,
prin casă există mereu locuri unde timpul nu ajunge.
e zi şi trec peste vise , le ţin lîngă mine ,
uneori e un truc eficient, dacă e înnorat, dacă nu,
lumina le uită în drum spre baie.
astazi e mai multă gălăgie ca ieri!
pufnesc iritată şi uit de apa ba caldă, ba rece.
mă apropii de geam cu intenţia de a aduce în normal ziua.
copii au aripi de lumină, soarele, nepăsător,
le lasă pe umeri povara de a spune.
sînt nelămurită! atîta vacarm!
pricep! joacă şotron!
cea mică, cu ochii mari şi teama de eşec,
zîmbeşte, îşi face curaj şi rupe linii,
undeva departe cineva scoate apă dn fîntînă,
scîrţ, scîrţ,
pe margini, ceilalţi zîmbesc în ciudă,
în gară, cineva s-a urcat în tren.
în pîntec viaţa aceea vrea drumuri. i le oferă!
poc! poc!
piatra lor mi-a stricat dimineaţa, hai fie, spre prînz,
mă scutur de ei ca un cîine de apă,
nu-mi găsesc papucii, ibricul, ţigările, ziua...
ai naibii copii!
iar mi-au învăţat viaţa!

cel mic are în pumn ţărînă,
ştie că orbeşte duşmani,
altul, mai înalt şi firav,
sare ca şi cum ar trece prin moarte,
aşteaptă la coadă copii,
pietre cu urme de sens,
tic-tac, timpul nu stă,
sînt obosită, zgomotul ăsta....
.....

încui uşa şi ies.
dincolo de ziduri lumea freamătă,
ca un cal neîmblînzit,
îmi bag capul între umeri şi oftez,
nu, n-or să înţeleagă cît te iubesc!
un, doi, trei, pac,
un, doi, trei, patru, poc,
trec pe lîngă ei,
au pe chip zîmbetul meu!
un, doi, trei, cît te iubesc!
un, doi...

despre îngeri

nu ştiam că e greu să fii înger....
credeam că doar zîmbesc la noi şi gata!
frunze cad,
ploaia adună,
ziduri pleacă...
nu e chiar aşa!
îngerul meu are răni, peste tot,
ca o trecere de pietoni,
una caldă, una rece,
oamenii ştiu doar drumul, înainte.
ce să bandajezi?
n-ar mai fi sigură trecerea prin rugăciuni.
un înger sănătos tun e ca un drac!
pus pe glume şi obişnuit să-ţi arate adevărata ta faţă.
îngerul meu fuge de tratamente, ca biserica de umbre.
buruieni!
ştiu!
tot ce iese din ochii hulpavi ai timpului e anomalie.
eu iubesc.
îngerul meu e obosit şi prăfuit de ameninţări cu uitarea,
m-a abandonat.
stau pe o scară ce nu urcă, nu coboară,
doar o scară, inutilă,
între două nivele de apropiere
mai jos mama mă purta în braţe, vise,
niciodată nu a făcut asta,
mai sus, cineva mă iubea mai mult decît mîine,
aiurea, iubirea e astăzi.
ok spun.
stau!
ma-ma mă-sii de înger !
păi pînă unde să mai rabd eu soarta de a-mi fi?
hai!
priveşte!
simte!
ştii?
nu te pot păcăli , nu te pot răstigni, nu te pot alunga ,
doar priveşte,
înger pervers şi inutil!
iubesc,
şi tu nu ştii cum să mă păzeşti de asta!
rîde...
şi-l simt în suflet taifun...
rîde...
iubirea,
îmi spune,
nu-i lucru de care îngerii te feresc!

despre sete

am învățat că iubirea e ca un teatru îmblînzit,

faci și spui doar ce vor spectatorii
asta nu m-a ajutat prea mult,
sufletul meu are tendința să plece din mine cînd mă prefac
și eu, singură, nu mă pot defini.
l-am ascultat,
gravă greșeală de omenie, mi-au strigat!
contururi de gesturi, ca o piatră, am simțit,
lumea și zidurile ei!
frica, și ura! zîmbetul meu ca o rană,
pentru cine vreți voi liniște!
mi-au răspuns copacii
noi înflorim abandonînd, iubind și mîine,
pietrele au tăcut, nu prea vorbesc ele,
greșit folosite, doar mi-au zîmbit.
iubesc luna,
într-o noapte mi-a spus despre noi,
am înțeles atunci de ce nu părăsește pămîntul.
mai e un lucru, apa,
fără sete mi-a spus, doar se folosesc de mine,
setea mă apropie, mă deschide,
sînt floare și piatră, lună și vis,
știu setea, atunci îmi găsesc rostul.
așa am aflat,
să te iubesc
e un lucru
minunat!