duminică, 15 noiembrie 2009

cum am uitat începutul


orice pat aduce mai aproape un om
şi ştiu, dimineţile au răni deschise
le simt ca o carte putredă
printre degete,
îţi pierzi umbra furişat din adevăr
cînd aroma cafelei taie totul în două,
mă dor doar uşile trîntite
ecoul ce zgîrie camera, liniştea, gestul
îmi iau ţigara, cîinele şi telefonul,
inutil deltfel într-un vis de-a evadarea,
echilibrez partea stîngă ţinînd oamenii de mînă
(în capătul lesei mi-a fost milă
să ataşez animalul)
mă scufund tot mai mult în lume
ca într-o mare renunţare,
îmi vine în minte doar modul în care
se desfac cochilii ,miezul lor pulsînd inimi
cu miros de alge tinere...
în camera cu vedere spre ieri
îţi bei liniştit cafeaua,
priveşti în mine ca într-un loc abandonat
şi nu mai ţin minte
cînd a început totul.



2 comentarii:

Adrian Barbat spunea...

E greu cu rutina, bat`o vina.

ciuvica spunea...

e greu ,e greu să păstrezi iubirea intactă...:)