marți, 17 noiembrie 2009

dor de iarnă


iar toamna se agaţă insistent
de umbra unei amintiri
si simt în carne virulent
cum dor trecute ispitiri

si de o vreme trupul n-are
un adăpost şi nici o fugă
şi parcă vine o scăpare
din vîntul ce deschide rugă

pe ochii mei cresc rădăcini
un fel de-a fi al renunţării
cum se aşează rana-n cabotini
ascunsă-n tainele negării

şi palmele îmi definesc abisul
plăpîndă căutare fără nume
cum ne jucam de-a interzisul
fără ecou să ne îndrume

iar pîn' la anotimpul următor
îmi trec prin vene doruri stinse
mai ştii? erai un călător
făgăduindu-mi linişti ninse.

3 comentarii:

Laura Ion spunea...

cum se aşează rana-n cabotini?

ciuvica spunea...

de ce nu? poate nu sînt ceea ce vreau să arăt, poate am suferit destul şi adopt tactica facilului...superficialitatea...asta nu înseamnă...

strumfita cu esarfa spunea...

buna,

te rog sa arunci o privire pe blogul meu (www.questioare.com) si daca iti place adauga-ma in blogroll-ul tau.
multumesc anticipat.

o zi frumoasa sa ai,

strumfita.