marți, 6 aprilie 2010

cercuri


trupul meu se termină acolo unde încep ceilalţi
cît de aprope să-mi fiu?
mă amăgesc cu gîndul că sînt o scoică
şi toate rănile mele au valoare pentru ei.
cui să-i pese cînd locul comun e indiferenţa?
mai am nevoie de ani, să-i pun clipă peste clipă povară,
să-mi amintesc cum ne naştem şi murim singuri.
despre trăit e cam acelaşi lucru,
dacă nu faci ceva să tulburi echilibrul altcuiva
dacă nu faci asta în aşa fel încît să-l şi prinzi cînd cade,
rezultatul e doar liniştea
ancestrală, încă simt că trăiesc într-o peşteră în care singurătatea
îmi desprinde din suflet imagini
greu scrijelite .
unde începem şi unde ne terminăm noi?
simt cum oamenii din jurul meu putrezesc înlăuntru,
sufletele strivite de ziduri mă încîntă şi mă sperie,
am renunţat de mult să mai întindem mîinile, chiar şi înspre noi.
îmi amintesc o carte şi senzaţia că de cîte ori cunosc un om,
parcă fac picnic în sufletul lui
şi apoi plec,
fără mizeriile ce-mi umbreau conştiinţa.
asta sîntem, un coş de gunoi în care alţii
îşi lasă singurătatea.

3 comentarii:

neuronul creponat spunea...

frumoase ganduri, puternice cuvinte, mai ales in ultima parte

Unknown spunea...

imi plac poemele tale, robuste, cu trasaturi regulate, curate, fara accente de cercuri, ci sensibile, neinfoiate si clare.

ciuvica spunea...

vă mulţumesc pentru gîndurile sincere...:)