duminică, 7 iunie 2009

gînduri de seară


unele lucruri îmi dau de gîndit doar pentru că le ştiu, dar le ignor, prezenţa lor în afara mea mă sperie, încerc mereu să uit întrebarea retorică (cum altfel) gen CINE SÎNT EU?

păi nici mama nu are răspunsul, e mult de explicat, dar văile prin care am umblat din vina ei nu umplu locurile goale de la spectacolul pe care-l dau, eu cocoţată semeţ pe scena unei vieţi ca oricare alta.
nici o umbră nu am de rgeret, nici un gard să-mi ţină aproape amintirile urîte, nimic, de fapt nimic tind să devin, o negare a unui trecut , a unui prezent, a unui eu ce mi-e drag, confortabil, dar prea eu, prea , prea...

o să vă întreaţi unde-i poanta, nu-i!
doar mîine va fi altfel, mereu mîine e altfel, pînă devine azi, atunci e la fel, atunci, tinde spre ieri, spre lucrurile pe care le ignor...
poate că nu sînt decît piatra de mormînt de la capul vieţii mele, m-am îngropat de tînără să nu-mi duc grija mai tîrziu cînd voi fi obosită.
cum toate trec pe lîngă mine, am locul dintre braţe gol....şuieră vîntul a pagubă, ar spune vreun bunic oftînd a eu le ştiu pe toate.

dacă mă veţi dezgropa pe aici, să nu uitaţi, mereu mă sperie lucrurile ce-mi dau de gîndit!

6 comentarii:

Mirela spunea...

tocmai pentru ca bratele iti sunt atat de goale privesc ochii si ii simt atat de plini. de intrebari. de raspunsuri. de inserari. de rasarituri. si pana la puntea care ne duce dincolo mai ai de ingropat niste sensuri. asta inainte de a trage patura de pamant peste ce este...

ciuvica spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ciuvica spunea...

nu-i cel mai bun motiv să-ţi bei cafeaua, dar ai înţeles. mulţumesc pentru că exişti.

Attila Vago spunea...

Deseori ma intreb oare prezentul e doar o secunda, devenind apoi imediat trecut, iar secunda urmatoare viitorul... dar oare trecutul prin noi, nu e si prezentul, nu suntem oare ceea ce suntem din cauza acelui prezent care a trecut... si atunci prezentul cat tine? Probabil o viata intreaga, insa eu sper ca mai mult...

ciuvica spunea...

eu cred că avem rădăcini în timp, aşa cum un arbore le are în pămînt..şi nu putem face nimic...doar toamna zburăm odată cu frunzele ce nouă ne cad doar o dată...o să-ţi scriu o poezie pe tema asta...:)

Attila Vago spunea...

Chiar te rog... prefer sa-mi scrie altii poezii, decat sa scriu eu... nu de alta dar eu nu le am cu rimele si ritmurile ca tu si Mini. :) Pe scurt, sunt mai sec...:))